Scafandru – poezie Rada

Eu sunt un scafandru ciudat.

Știți de ce?

Pentru că îmi dau seama că sunt un scafandru.

Ceilalți par să creadă că asta e tot ceea ce ei sunt.

Eu îmi amintesc cum într-o zi, eu fiind o substanță luminoasă caldă și vie, am intrat în acest costum de scafandru pe care îl simțeam rece, nespus de greoi. Mă simțeam închisă în el și strânsă. Am făcut asta că să pot cobori în lumea asta. Să pot trai și circula în mare am nevoie de un costum adecvat.

A fost un lung proces să învăț să îmi mișc mana, să umblu, să mă integrez printre ceilalți… care mai aveau și o grămadă de reguli.

Îmi părea o situație ciudată.

Când nu vezi, ai nevoie de reguli și în acest mediu e așa.

A urmat o lungă perioadă de adaptare pe care ceilalți o numeau „creștere”.

Pentru mine semăna cu o descreștere pentru că fiind tot timpul concentrată să mă mișc în costumul de scafandru, că să învăț regulile acestei lumi, am început să mă simt tot mai puțin ca mica luminiță aurie, caldă și liberă, plină de veselie.

Am început să mă adaptez la munca grea de aici. Pentru că aici trebuie să muncești pentru fiecare lucru cu greu. Oamenii nu sunt conștienți de Sursa care ne hrănește pe noi, luminițele, ne umple de bucurie și ne dă tot.

Nu, aici toți cred că trebuie să se descurce singuri!

Și de aici o infinitate de greutăți pe care și le creează și trebuie să le ducă în spate.

De exemplu toți sunt preocupați doar de ei înșiși crezând că altfel nu primesc nici un ajutor… și astfel se preocupă mereu de costumul de scafandru pe care îl alimentează cu ce e mai bun, îl duc la verificare la doctor, își fac tot felul de îmbunătățiri pentru ca să fie „atrăgători” pentru cei din jur.

E cumplită senzația de singurătate pe care o au cu toate acestea. Nu se simt prea iubiți. Încearcă să experimenteze tot felul de „gândiri pozitive” pentru a se simți mai bine.

Sunt grupați pe familii la care par să țină, după propria lor persoană, cel mai mult, pentru că pe cei din familie îi consideră ai lor.

Sunt guvernați însă tot de oameni care înainte de toate se iubesc tot pe ei înșiși și apoi pe familia lor.

Însă ei sunt nemulțumiți de felul în care sunt conduși și caută mereu pe cineva mai bun să îi conducă. Par să nu înțeleagă de unde vine problema.

La fel, caută Sursa într-un fel de clădiri mult mai mari decât celelalte. Cred că se află acolo.

Doamne, ce dor îmi e de casă!

Ce dor îmi e de Sursa vie!

Mi se pare că sunt în deșert…

Aici nu vezi clar, e ca un fel de ceață care s-a lăsat. De asta poate oamenii nu pot să perceapă înțelegerea clară…

Am învățat în ultimul timp să mă retrag de la a mă ocupa tot timpul de costum, de casă, de gânduri, de tot ce e aici și mă retrag în interiorul meu, acolo unde mica luminiță încă mai pâlpâie… și mă simt acasă pentru un timp…

Trăiesc cu speranța ca această luminiță să crească puternică, să dezbrace costumul, să îl lase jos, și să încep să ies din apa asta densă tot mai sus, unde densitatea ei e tot mai mică, până la lumină, unde voi simți imediat o ușurare și o puternică bucurie mă va duce mai departe, dincolo de soare și de tot ce se vede, către Sursa micuței mele lumini aurii, într-o mare… fără de sfârșit și indescriptibilă…

Aici oamenii par să tragă cât mai mult să își repare costumul de scafandru, să reziste cât mai mult… Nu au nici o speranță de un loc mai bun.

Au uitat.

Au uitat cum e acasă.

Multora încerc să le spun dar nu mă aud. Luminița lor e aproape adormită, nu pot să ajung la ea.

Știu că dacă luminițele noastre s-ar întâlni ar fi grozav, ne-ar ajuta să ne amintim…

Se mai întâmplă să întâlnesc oameni care mă recunosc. Pentru un moment…

Sau câteodată întâlnesc chiar pe cineva căruia îi e dor de casă. De obicei dorul de casă e confundat cu o nostalgie, cu o senzație de gol interior și inutilitate. Oh, persoanele astea inconștient își dau seama de situație.

Dar eu continui să caut.

Luminițe vii.

Știu că nu sunt singură.